Copil fiind, am jucat și eu în piesa comunismului autohton, chiar dacă nu am înțeles nimic din ea. Actorii se comportau după cum erau setați în caracter de mama natură: sârguincios, înflăcărat sau cu totală nepricepere, dar sub toate măștile de teatru spaima era factorul comun. Da, spaima, spaima că nu o să iasă bine piesa, că nu o să se vadă sârgul sau din contră, că o să transpară lipsa de obediență față de regizor.
În vremurile acelea era o bucurie să participi la ședințele pionierilor. Nu înțelegeam ce nevoie au copiii de ședințe sau de astfel de întruniri. Dar nu asta era important. Şedinţa de partid pentru copii aducea cu sine lipsa de la cursuri, prin urmare orele de studiu de după ea nu mai reuşeau să ne acapareze. Pentru noi şedinţa era destinată distracției.
Cu acest gând porneam spre sala mare, cum îi ziceam noi celei mai mari săli de clasă din școală. Acea sală era numai bună pentru a reuni mai multe clase de elevi. Amestecul ne convenea de minune, puteai deveni un mare anonim, iar distracția se putea desfășura în voie.
Oare unde te poți ascunde cel mai bine și mai ușor dacă nu între semenii tăi?
Ședința începea invariabil cu vorbe mari și complicate, se rosteau cuvinte fără înțeles pentru noi la vremea aceea: plenară, platforma program... Interesant este că nu doream să aflăm sensul acelor cuvinte. Și iată că, din toată șandramaua, doar ele au mai rămas în șirul amintirilor!
Prezidiul era format din tovarășe profesoare sau învățătoare, căci, nu-i așa, cine poate struni o turmă de copii mai bine decât ele?
Plenara începea cu stabilirea platformei-program, iar noi, un grup de câțiva băieți, ne tupilam în ultimele bănci și chițăiam înfundat, amuzați de una, de alta. Nu duceam lipsă de imaginație.
La un moment dat o voce hotărâtă anunța:
- Cine este de acord cu platforma-program?
Zeci de brațe se ridicau în jurul nostru. Era clar, se întâmpla ceva. Ne uitam uimiți în jur, iar noi păream o poieniță în pădurea de mâini ridicate din jur. Ca arși ridicam și noi mâinile, întotdeauna prea târziu încât să nu fim remarcați. Și vocea continua repede:
- Abțineri? După care:
- E cineva împotrivă?
Mâinile coborau fulgerător. Noi rămâneam cu mâine sus, de data asta ca o pădurice izolată. Atunci vocea tuna înspre spre noi:
- Sunteți împotrivă?
Aaa, nuuu! Nu suntem! Habar nu aveam cu ce, de ce sau pentru ce să fim pro sau contra.
Plenara își urma cursul, noi chițăielile. La final elevii ieșeau cuminți, înșiruit, din sală. Ieșeam și noi, dar cu suvenirul oferit de palmele comunismului: câte o scatoalcă peste ceafă, pentru că, na, eram doar niște copii!