Au loc de cinste, lângă părintele Andrei, care-i adună cu har în jurul lui ca pe niște mici apostoli. Zicând parcă "lăsați copiii să vină la mine", de fapt îi cheamă în rugăciune, mai aproape de cuvântul Domnului, de Sfânta Scriptură, de cântecul bisericesc. Copiii stau smirnă, în genunchi, atenți. Cântă cu glas puternic atunci când li se îngăduie "Preasfântă Născătoare de Dumnezeu”. Au fost investiți cu această sarcină și și-o asumă cu îndrăzneală și ascultare. Nu e puțin cât trebuie să stea nemișcați, dar niciunul nu se abate de la această misiune. Băieții se bucură de chemarea de a precede preotul atunci când acesta trece cu cădelnița printre enoriași, iar mai apoi, copiii intră și în altar, în mâini ținând lumânări aprinse. Textul Paraclisului nu e unul lesne de înțeles pentru mintea celor mici: cei adunați în biserica, alături de preot și diac, cântă despre bolile sufletului și ale trupului, despre suferință, chinuri și moarte. E prea devreme să înțeleagă despre luptele ce macină sufletul, care odată pătruns de boala păcatului, îmbolnăvește trupul cel firav. Dar credința nu-i un lucru ușor de dobândit, e o încercare și o zbatere a omului, pentru toată viața. Pentru omul care înțelege lucruri și vrea să pătrundă tainele cunoașterii. După ce rostesc în cor rugăciunea “Tatăl nostru”, glasurile reunite o cinstesc pe Maica Domnului, “O Măicuță Sfântă, la ține alergăm,/Să-ți spunem necazul, pe care-l avem”. Așa se încheie, de obicei slujba Paraclisului, după care enoriașii vin la miruit. Copiii se miruiesc, după care roiesc prin ograda generoasă a bisericii așezată pe un deal al satului Vărai, așa cum ii face cinste unui lăcaș al Domnului.
A două zi, seara, o iau de la capăt, nerăbdători să treacă pragul micuței biserici de lemn, acolo unde ei sunt așteptați.