Erau vremuri când scoteam şi eu maţele dovlecilor cu scopul de a face din ei lampadare cu dinţi. Seminţele ajungeau în cuptor, la prăjit. Erau vremuri când curentul electric era scump la vedere, drept pentru care lumânările din dovleac făceau toţi banii. Trebuie precizat că de multe ori aceste lumânări erau reciclate, ceara lor fiind încălzită în mâini. Făceam aceste lampadare nu ca să ne speriem sau să ne îngrozim. Nuuu! Doar pentru fascinaţia produsă de lumina focului surghiunit în gura creaturii vegetale. Ştiam că dovlecii luminaţi aveau legătură cu cinstirea morţilor, dar nici vorbă că ar putea fi asociaţi cu obiceiurile altor zone geografice. După folosire, rămăşiţele dovlecilor ajungeau în fiertura porcilor, unde bunicii îi pisau între degete şi apoi adăugau mălai. Noile arome ale fierturii ne înnebuneau de plăcere, dar ne îmblânzeam poftele cu seminţele proaspăt prăjite.
Şi iată că, în zilele din urmă, despicând un dovleac pentru a-l prepara la cuptor, m-au îngrozit colţii acestuia. Daaa! Seminţele făcuseră colţi! Şi m-am gândit că poate fi un proces natural (lăsând la o parte intervenţia animalelor). Coaja dovleacului se degradează mai greu, informaţia din seminţe îşi face treaba în interiorul acestuia, dar toate la momentul potrivit, adică primăvara, când coaja dovleacului e permeabilă, iar germinaţia e naturală şi normală. Or, seminţele dovleacului meu erau germinate toamna! Cum ar putea supravieţui în condiţii naturale viitoarele plante pe timpul iernii?
Ingineria genetică conservă pulpa dovleacului, o protejează de mucegai şi putregai pentru a fi atractivă pentru consum multă vreme, dar totodată buimăceşte informaţia genetică din seminţe. Ne interesează oare? Cred că această inginerie, cu puţină atenţie, ar putea fi în armonie cu natura. O armonie informaţională.