Copii, veniți să culegem pietre!
- Copii, veniți să culegem pietre!, a fost îndemnul meu, într-o după-amiază însorită de iulie.
Zis și făcut. Nu ne-a luat mai mult de două minute să ajungem pe malul râului Iza, cu bicicletele. Am cotit-o de pe dig pe o cărăruie la stânga, apoi prin zona de tufișuri și dintr-o dată …
Zis și făcut. Nu ne-a luat mai mult de două minute să ajungem pe malul râului Iza, cu bicicletele. Am cotit-o de pe dig pe o cărăruie la stânga, apoi prin zona de tufișuri și dintr-o dată …
- Mami, uite marea! a strigat fetița.
Râul Iza cu un petic de plajă, era la picioarele noastre. În curând ne-a ajuns la glezne, însetate de a primi o îmbrățișare răcoroasă. Curajos, băiatul, a înaintat în apă, sunetul apei curgătoare fiind în imaginația sa, un răget de monstru marin, pe care urma să-l înfrunte.
Am aruncat cu pietre. Pietre mari, mici, rotunde, ascuțite. Chiuiau copiii, iar eu surâdeam.
Am început, apoi, să culegem pietre, una va purta surâsul unui curcubeu, una e o rochiță pentru o domnișoară sfioasă, alta o gheară de T-Rex, una, un chip de mamă.
Le-am înghesuit în coșulețul de la bicicleta celei mici. Nici dacă ar fi primit o sacoșă de jucării noi, nu s-ar fi bucurat așa de tare ca de comorile din coșuleț.