Danțul la șură, așa cum l-am simțit și în acest an, este despre ”Dor”, dar și despre ”Speranță”. În timpul evenimentului, stăteam pe prispa căsuței unde atât de frumos organizatorii au amenajat un mic muzeu, și desfăcam un știulete de porumb. Copiii adunau boabele într-o covată de lemn, ca o manifestare ludică, propice momentului. Mi-am dat seama că nu am mai făcut acest lucru de când eram mică. Mi-am adus aminte de bunicii mei, de copilărie, de prispa casei cu miros de lut, rătăcită undeva în negura timpului. Mi-a fost dor...

Am trăit intens emoția a ceea ce naște în sufletul nostru Speranța, atunci când am văzut pruncii doritori să intre în horă, atunci când i-am văzut prinși de mână și mergând mândri în fața alaiului ce cânta pe ulița satului. Am simțit speranță, atunci când i-am văzut pe cei bătrâni așezați pe laiță, privind cu drag la cei ce se veseleau în danțul de la șură.

Am spus, ”Doamne Mulțumesc!”, la finalul unei zile atât de faine, când toropeala unui 12 iunie și efortul danțului nu mi-au obosit trupul, ci l-au revigorat. Am spus ”Mulțumesc”pentru că sufletul s-a bucurat. Am spus „Mulțumesc” pentru că am văzut atâtea chipuri fericite!