Reînviat în mai multe localități din Maramureș, ”Danțul la șură”a prins dimensiuni simbolice în comunitatea din satul Vărai, comunitatea oamenilor darnici, cum chiar ei și-au spus, pentru că au multe de dăruit. Unul dintre daruri a fost întâlnirea de la șura lui Arpad, în zi de mare sărbătoare, de Ziua Sfintei Mării, în 15 august. O zi ce va rămâne marcată cu roșu în calendarul comunității și nu doar pentru că e zi de sărbătoare creștinească, ci pentru că va rămâne ca ziua în care vărăienii s-au regăsit pe ei înșiși și unii pe alții.

Totul a pornit de la dorința unor tineri de a organiza un eveniment care să reînvie un vechi obicei, dar care să adune totodată cât mai mulți oameni animați de aceleași dorințe, de același crez și aceleași speranțe. A pornit timid, cu câțiva discipoli, care au venit cu ideea și care s-au ocupat de toate cele trebuincioase punerii pe picioare a unui astfel de eveniment. S-a făcut un afiș, s-a ales locul, au răspândit vestea, au cules date, fotografii, mici istorii orale. În frunte cu preotul bisericii din Vărai oamenii au fost informați despre eveniment și s-au mobilizat pentru a împlini acest vis comun. S-a muncit cot la cot pentru a crea un spațiu cât mai adecvat pentru ”Danțul la șură”. Cosit, greblat, amenajări exterioare, cu baloți de fân, flori, decorațiuni tradiționale, fiecare a adus de acasă ce a considerat mai potrivit, mai frumos, mai sugestiv. Totul a fost pregătit cu entuziasm, dar nu fără eforturi susținute. Cei mai încântați au fost copiii care s-au bucurat și de câteva repetiții pentru mult așteptatul eveniment. Unii, însă, mai reticenți, nu dădeau semn că vor îmbrățișa această inițiativă.

Nu s-a mai întâmplat demult ceva atât de grandios în satul Vărai. Înafară de întâlnirile de la Sfânta Biserică din zilele de sărbătoare, oamenii își vedeau de treburile lor, în rutina zilnică, fără prea mari pretenții. Ziua de 15 august, însă, a schimbat Totul.
După ce totul a fost gătat și orânduit, lumea s-a dus la culcare. A doua zi, vărăienii aveau să se întâlnească în curtea bisericii, în zi de mare sărbătoare.

Ograda Diacului, căci acolo s-a ținut ”Danțul”, era patronată de o frumoasă icoană îmbrăcată-n șterguri. Imediat după ce slujba de la biserică s-a terminat, au început să apară, răzleț, câțiva venetici și doi, trei săteni. Așteptarea a creat emoții. Emoțiile s-au amplificat în momentul în care ulița a devenit neîncăpătoare, și zeci de săteni, în frunte cu preotul, au intrat în ogradă, cântând o preafrumoasă priceasnă. Parcă nicicând și niciun cor nu a răsunat vreodată mai înălțător aducând slavă Preamăritei Născătoare de Dumnezeu, ca vocile sătenilor, de la prunci, până la cel mai în vârstă om al locului, reunite într-un glas atât de frumos. Fiecare domniță purta la braț coșul cu bunătăți, pregătită să-l împartă cu generozitate celorlalți participanți la eveniment. De la cel mai mic, toți purtau frumoasele veșminte din partea locului. Zâmbetele de pe chipurile participanților erau atât de sincere! După solemnitatea momentului de debut, oamenii s-au răspândit prin generoasa ogradă, căutând umbra falnicilor nuci și baloții de paie. Oamenii s-au bucurat de întâlnire, de buna revedere. S-au adunat mulți vecini, rude, invitați. Oamenii au privit fotografiile îngălbenite, adunate într-o mică expoziție, și au depănat amintiri. Alții au împărtășit viziuni pentru un viitor mai bun, mai rodnic.

După degustarea câtorva produse, gătite cu drag de gospodinele harnice, s-a dat drumul la danț.
Nu a durat mult până când ograda s-a umplut de oameni care și-au dat mâna și au încins o horă…..Dorul și dorința și-au dat mâna și au reînviat un obicei, o datină, o taină. Oamenii s-au destins, și-au lepădat prejudecățile, temerile, frustrările și au găsit în hora din fața șurii un răspuns la chemarea sufletului lor. S-au regăsit după atâția ani pe ei înșiși și unii pe alții.

A fost un dans al recunoașterii, al recunoștinței, al bucuriei, al speranței, al bunei conviețuiri.

Întrebat, un moșneag ce sta la umbră pe o laiță, privind la tinerii dănțăuși, cum i se pare danțul față de vemurile de demult, omul a grăit cu ochi senini:
- ”Apoi, atunci a fost ca atunci, amu îi ca amu!”

Mai demult oamenii nu s-au bucurat de atâta belșug, s-au mulțumit cu mai puțin, a vrut să spună bătrânul, dar ce rămâne ca o constantă în timp, e întâlnirea, e dansul, e reuniunea din hora legată în fața șurii. ”Am fost, ș-om si”poate dăinui atâta timp cât ”danțul la șură” își găsește discipoli printre inimile tinere, din veac în veac.