Aceasta este povestea renegatului locotenent Ioan și a soldaților săi acuzați pe nedrept de lașitate, la ordin nevoiți să urce pe drumul Văii Caselor, cel care duce înspre Gura Văii Rele, loc de unde se poate vedea bine Râul de Ceață, înstrăinați care au trebuit să nimicească orice trecere de om, împiedicând astfel regruparea trupelor dușmane, cu toate că știau că nu pot duce la bun sfârșit această misiune pentru că erau văduviți de arme, așa că mai întâi au intrat în satul pe care toți îl numeau Cetatea de Piatră Albă de unde au luat haine sure de cânepă, apoi s-au tăvălit în iarbă și în lut ca niște câini de vânătoare, s-au făcut nevăzuți când au luat poziția de luptă în gură de lup pentru ca nimenea să nu aibă scăpare, și așa a fost, s-a întâmplat ca înaintea tuturor să fie soldații negri, soldați întru frăție, iar Ioan s-a bucurat că nu-s din neamul lui, dar ordinul e ordin, i-au nimicit și îngropat la rădăcini de arbori ca lemnele să le fie pomenire, altminteri s-au făcut una cu pământul în gurile de lup și nu au avut mult de așteptat venirea celor verzi, soldați în dușmănie, care, la rândul lor, au împărtășit soarta celor dintâi, apoi pentru că multă, multă vreme nimeni nu a mai trecut pe acolo, locotenentul Ioan s-a gândit că lumea a uitat de ei și a socotit misiunea îndeplinită, cu propria-i putere și-a lăsat oamenii la vatră iar el a rămas ca să trăiască în sat, însă ceea ce nu au știut vreodată locotenentul Ioan și soldații săi e că de fiecare dată și-au sacrificat fârtații, dar, cum spuneam, ordinul e ordin, nu-i aşa?