Dar la întrebarea ”Ce-ți place să faci?”, răspunsul meu era ”Îmi place să scriu și să mă plimb prin natură”. Jurnalismul mi-a împlinit, în mare parte, acest orizont de așteptare.

Influențată de cărțile citite în adolescență, mi-am dorit să reușesc în parcursul meu profesional, să iau contact cu mai multe meserii. În oarecare măsură, mi-am îndeplinit și acest orizont de așteptări. Însă tot ce am parcurs până acum a avut ca liant, Comunicarea.

Fiecare job îți oferă provocări și oameni care (te) provoacă. Accept acele provocări care mă determină să fac mai bine, să fiu mai bună, mai bună în ceea ce fac, mai bună cu mine și cu cei din jur. Încerc din fiecare experiență să învăț să nu mă supăr la locul de muncă. Nu e ușor. Fie nu te simți motivat, fie te simți dezarmat, fie nu ai susținere sau pur și simplu nu-ți place ceea ce faci, detalii care pot genera frustrări, temeri, neajunsuri. Entuziasmul poate arde în scurt timp, atunci când terenul nu e propice pentru a dezvolta avântul cu care te lansezi. Ideile se pot devaloriza ușor, dacă nu prind rădăcini și nu încolțesc și în mintea coechipierilor tăi. Un ritm constant, pașii mici și o dorință de nestăvilit, pot face însă lucrurile să se miște. Dar care e sacrificiul?
Uneori simți că duci o luptă cu cei din jur, pentru a înțelege ce anume îi determină pe semenii tăi, să pună o piedică unui proces, atunci când ar trebui să facă punte.

O analiză pertinentă despre motivație, relația cu colegii, modul în care îți exprimi emoțiile, nevoia de a învăța ceva nou, cum să comunici mai bine cu cei din jur, ce să păstrezi și ce să lași deoparte, despre gestionarea eficientă a conflictelor, despre cum să reușești să nu te superi la locul de muncă, realizează cu multă pricepere autorii Liz Fosslien și Mollie West Duffy, în cartea ”Fără supărare. Puterea secretă a emoțiilor la locul de muncă”.