Personajele lui Charles M. Schulz din celebrul Peanuts, Charlie Brown şi Violet, prietena lui specialistă în tăvălite, par a fi omniprezente.
În benzile desenate timpurii de prin anii *50, Violet era adesea portretizată ca o mică gospodină care se mândrea cu *rețetele* ei de noroi. Ea îi explică lui Charlie Brown că nu este doar *noroi*, ci un amestec fin, cu o textură catifelată, obținut din ingrediente speciale. Folosește cuvinte care sugerează că a depus un efort intelectual imens pentru a obține așa ceva.
Charlie Brown, mereu ascultător, intră de fiecare dată în joc.
O interacțiune de acest gen are loc atunci când Violet îi oferă lui Charlie Brown o prăjitură din noroi, spunându-i că este specială pentru că a presărat-o cu *nucă de cocos* (care era, de fapt, doar nisip). Charlie Brown o gustă, iar după ce se strâmbă de dezgust, Violet îl întreabă dacă i-a plăcut. Sadică treabă!
Fără ca eu să fi știut, aceste personaje au copilărit alături de mine. Iată cum.
Lili e fata din vecini. Stă puţin mai jos pe uliţă. De fapt nu stă, e în vacanţă la bunici. Vacanţă pe care o petrece vară de vară la Vărai.
E blondă, are părul drept şi lung până pe umeri. Ochii sunt albaştri-cenușii ca cerul dinaintea ploii, iar vocea e gravă, răguşită şi de-a dreptul contrastantă cu vârsta şi dimensiunile ei.
E nostimă.
Câteodată Lili vine pe la noi să ne jucăm. E vorba despre mine, marele iubitor de Vărai şi despre Oli, vară-mea, proprietara locului de joacă. Aproape întotdeauna Lili ne găseşte jucându-ne la grămada de terasit de sub pomniţarul ce străjuieşte vraniţa. Acolo gătim tot felul de bucate. Eu construiesc câte un cuptor din nisip umed şi câteva aşchii de lemn, iar Oli prepară tot felul de bunătăţi. Cele care mi-au rămas în minte sunt pateul de terasit şi prăjiturile tăvălite în nisip.
Într-o zi, Lili a fost invitată la masă.
- Ce faceţi? ne întreabă ea gutural, încă din gura portiţei.
- Mâncare, zice Oli, cu o bună dispoziţie suspectă. Vino şi gustă, Lili! Uite, aici avem pateu. Ia vezi, e bun?
Lili nu pare convinsă pe deplin, dar Oli insistă şi insistă până într-acolo încât Lili nu are scăpare și degustă pateul. Crănţănind şi scrâşnind, Lili declară că e bun, dar parcă s-ar opri, nici ea nu ştie de ce! Oli forțează și introducerea desertului în meniu, minunatele tăvălite, că ce, poate zice Lili că nu-s bune? Ei, nu poate! Aşa că după prima tăvălită încercată sub privirile insinuante ale vară-mi, Lili mulţumeşte frumos, cere un pahar cu apă şi declară vizita încheiată, nu că ar fi sătulă, dar, vorba aia, şi mâine e o zi!
După atâţia ani, nu aş mai recunoaşte-o pe Lili, dar cred că vocea i-a rămas şi, în plus, ne-ar servi cu nişte tăvălite adevărate, făcute chiar de ea! Rețeta, bănuim toți de unde o are...