O plantă atât de firavă, de aromată. Culegem cu mare grijă, doar capetele, atenți să nu smulgem rădăcina. Va ieși un ceai grozav. Pe drum ni se deschid privelișți verzi, atât de verzi, de toate nuanțele. Un nor aduce umbră peste o pădure din depărtare. Timpul stă în loc. Inima ne bate mai repede, parcă. E atâta emoție la firul ierbii, atâta freamăt și o dulce zumzăială. Ne simțim liberi, fascinați, îndrăgostiți, fericiți. Nu-mi dau seama dacă noi suntem fericiți și astfel putem savura ceea ce este în jurul nostru sau starea e dată de ceea ce vedem. Știm doar că toate simțurile sunt active. Gustăm din plin această aventură.
Pas cu pas înaintăm spre o altă potecă. Mergem vorbind de-ale noastre, când, deodată, zărim în stânga ceva ce ne oprește în loc. Ca un zeu cu frumusețea neștirbită, cu o coroană de rubin, un mac zvelt, înalt cum rar îți e dat să vezi, ne îndeamnă să-l admirăm. Era el singur, printre ierburi, alți frați mai mici, mult mai departe. Vroia parcă să plece, ori înspre soare, ori înspre cărare. Părea că ierburile nu-i sunt suficiente pentru a naște pasiune. Avea aspirații mai mari. Tânjea după ceva. Deși fragil, părea semeț. Oare ce-o fi acolo, sus?, părea că se întreabă. E un fir de iarbă, e doar o floare, dar sămânța lui râvnea dorințe înălțătoare.
Solitar, ca un sihastru printre stânci, macul năștea revelații și atrăgea priviri, suflete.
Ne-a ademenit într-o clipită să-l fotografiem din toate unghiurile. Nu mai era singur. Nici noi!