Deloc regretabilă alegerea. În timp ce mă delectam cu câteva articole, pe malul mării, inspirând cu nesaț din briza cu miros de alge, priveam melancolic cum se spărgeau valurile de țărm. Vin la mare de când eram de-o șchioapă. Mereu ne entuziasmam când ne apropiam de Constanța și vedeam din tren podul de la Cernavodă, Dunărea, iar mai apoi simțeam mirosul mării. Cazați la hotel, cu părinți, frați și prieteni de familie, nu îmi aduc aminte să fi contat atât de mult dacă hotelul e la 50 de metri de plajă, nici nu se punea problema să avem piscină sau loc de joacă în proximitate. Ai mei nu păreau deranjați nici de iarba necosită, de parcurile neamenajate, de distanța până la mare sau de faptul că era o singură tarabă de piersici, în toată stațiunea. Nu ieșeam din apă decât constrânși de părinți, după ce ni se învinețeau buzele sau valurile ne răsturnau de atâtea ori, că eram storși de energie. Ne mai plăcea mirosul din lift, pâinea cu unt și gem de la micul dejun, și spectacolele de la teatrul de vara.
Anii au trecut.
Ca adult, am devenit mai pretențioasă. Agreez și eu ideea că trebuie să fii bogat că să-ți petreci un sejur pe litoralul românesc, asta pentru că rezultatul unei simple analize cost/ beneficiu, nu înclină balanță în beneficiul clientului. Am colindat în ultimii ani mai multe stațiuni și niciuna nu se ridică la standardele unei mici stațiuni din străinătate, poate doar o oaza din stațiunea Mamaia.
Condiții de cazare fără mari pretenții, promisiuni neonorate, spații verzi mai peste tot neglijate, mâncare scumpă la calitate îndoielnică, mult kitsch, prea multă gălăgie, multe gunoaie pe plajă. Asta nu înseamnă că nu sunt și recenzii favorabile, dar la prețuri ce depășesc bugetul unui concediu pe malul Marii Mediterane, Adriatică sau chiar Marea Neagră la bulgari sau turci.
Lăsând la o parte toate aceste aspecte, ce țin de factorul uman, marea are farmecul ei, pur și simplu.
La hotel de 5 stele, la pensiune sau la cort, cu cardul doldora sau cu un buget mai modest, cu vouchere sau pe cont propriu, la all inclusive sau cu sandvișuri în geantă, marea e aceeași pentru toți în imensitatea ei, cu efectul și sunetul valurilor, cu zborul pescărușilor și inconfundabilul lor țipăt, cu briza cu miros de alge și scoici, apusurile și răsăriturile spectaculoase, cu nisipul fierbinte cu sutele de castele și mici estuare, cu geana adormită a unui copil, pe malul mării. Astea nu dispar, peste ani, peste generații.
Marea are farmecul ei, mai ales atunci când un copiluț de nici patru ani îți oferă, cu un zâmbet larg, plin de drag, o scoică, un rest de midie, fisurată, în trei culori, de care s-a bucurat nespus, pentru că era un pic mai mare decât restul scoicilor (mici stridii), din jur.
- “Uite, e cea mai faină scoică din lume!”, a zis cu bucurie în glas.
Așa mi s-a părut și mie.
La întoarcere, am intrat în același chioșc de ziare și am dat peste un nou număr din Dilema Veche, cu un nou titlu, “Bucuria de a trăi”.