De când eram mică, îmi plăceau ”porțile deschise”. La țară, la bunici, porțile erau veșnic larg deschise. Nu pentru a parca mai ușor mașina, pentru că erau prea puține mașini pe atunci, poate doar a părinților care veneau de la oraș la țară după copii (cum eram și noi, eu și fratele meu). Porțile erau deschise de dimineață de când plecau bunicii cu carul la câmp și stăteau așa până seara, când veneau acasă vacile de la ciurdă. Așa era peste tot, pe uliță. Porți larg deschise. Intram peste tot unde doream, copii fiind, fără nici cea mai mică stânjeneală. Nu trebuia anunțată dinainte vizita, nu trebuia nici măcar să ne cerem voie să ne scuzăm că deranjăm. Nu am simțit niciodată că nu am fi bineveniți. Uneori mergeam după miros, la vreo vecină sau mătușă ce cocea plăcinte sau gogoși, alteori mergeam unde erau alți prunci pe acasă.

Un sat în care am regăsit această comunitate a ”porților deschise”este și satul Vărai, aspect ce sporește sentimentul de apartenență la o comunitate. Pentru că nu toată zona este acoperită de semnal, (sau poate și de aceea)nu sunăm niciodată înainte gazda, atunci când mergem la cineva. Pruncii merg de la unii la alții, într-un vuiet continuu. Într-o curte se scaldă, în alta fac foc de tabără, în alta se joacă cu mingea. Chiar și terenul de sport din sat este accesibil oricui, oricând. Orice drumeție pe dealuri, chiar dacă trece prin ogrăzile sătenilor, nu constituie nicio opreliște, oriunde ai merge. Asta nu am simțit la Sighet, de exemplu, unde în demersul nostru de a face o drumeție pe Solovan, am fost fugăriți, la propriu de pe terenul unor vecini, care chiar dacă nu era îngrădit, nu concepeau să le călcăm iarba, în timp ce mergeam pe o cărare de acces spre deal.

La Vărai, am trecut o dată valea, să ne adăpostim de căldură într-o livadă în care domnea umbra. La un moment dat, a trecut puntea stăpânul livezii. Avea o traistă în băț, ce-i atârna pe spinare. Ne-a zărit. Ne-a dat doar”binețe”și a urcat pe deal, într-un prezent continuu. L-am urmărit lung cu privirea. Era atât de bine la umbră, în livada lui.

- D-apoi, n-ați venit deloc pe la noi!Să veniți cu copiii să vedeți cățelușul”, ne-a zis o vecină din satul Vărai.

Am mers s-o vedem. Să-i vedem și cățelul. Am stat pe treptele răcoroase de la intrare și povesteam. Era bucuroasă că i-am trecut pragul. A doua zi dimineață, a venit la noi până la patul copiilor și le-a adus doi coci, proaspăt scoși din cuptor. Nouă ne-a adus plăcinte calde.

Porțile sunt mereu larg deschise la prietenii noștri la care mergeam în fiecare seară, la o porție de papanași, o limonadă rece, la un pahar de vin, un bol de cireșe sau la un foc de tabără.
Acest ”du-te, vino” de la unul la altul, creează imaginea unei rețele dinamice de comuniune și comunicare între semeni. Se spun vrute și nevrute în aceste întâlniri, majoritatea sporovăieli cotidiene, mici bârfe, mai mult sau mai puțin vinovate, unele discuții fiind chiar constructive, altele, simple saluturi și urări de bine. Aceste legături păstrate mai strâns în comunitățile ce au ”porțile deschise”, se împletesc ca rădăcinile unui nuc bătrân și trainic.

Și parcă au rădăcini mai puternice aceste sate însuflețite de comunități ce au ”porțile deschise”.