A fost odată ca niciodată o bunică magică și ea iubea un băiețel. Era întâiul ei nepot. An de an, băiețelul venea și-i vizita tărâmul magic.
Primăvara, bunica îl ducea de-a lungul și de-a latul acestui colț fermecat de Rai în căutare de bureți, iar băiețelul simțea deja mirosul de zămucă.
Vara, băiețelul se juca de-a regele pădurii cu arcuri și săgeți din sânger, se cățăra în merii din ogradă și le mânca merele verzi-verinoase, pipăia burțile peștilor ascunși sub bolovani în vale, se scălda, privea și asculta porcii spărgând sâmburii de prune pe lângă horincie.
Și se juca de-a ascunsa cu nucii bătrâni din vecini, iar când obosea, băiețelul se culca în odăile răcoroase. Și nopțile erau mirifice, pline de povești și rugăciuni. Alteori erau întunecate, înfiorate de Marțolea din oglindă sau răstignirea lui Cristos dintr-o icoană. Atunci Nucul și Părul din ogradă fremătau uşor și alungau spiritele rele. Bunica murmura Ruga cea Mare.
- Ce sunt petele alea de pe Lună? se mira băieţelul.
- Sunt Cain şi Abel...
- Ştii că oamenii au zburat până acolo?
- Li s-o părut... Li s-o părut...
Duminica era zi de biserică și împreună mergeau peste ogrăzi spre slujbă. Treceau două prilazuri, și gata, erau ajunși. Biserica din lemn și piatră le răcorea și limpezea credința. Bunica avea o credinţă de nezdruncinat, precum inscripţiile sfinte de pe prescuri. Şi prescura cu pecete nu putea fi pusă în gură de om.
Sminteala lumii era departe.
Iar popa își primea respectul cuvenit, oriunde l-ar fi întâlnit...
Era vremea zorilor priviți din fundul carului de lemn, car tras de vaci, hurducăind pe drumul calcaros în diminețile răcoroase. Și vacile din ciurdă se odihneau în gura Văii Rele, apărate de lupta bunicii cu fantomatica Neviscă, iar laptele nemuls era păzit cu mici descântece.
Era și vremea fânului....
- Cum bateți parul pentru fâcitură? Vă suiți în vârful lui, așa îl bateți?
Bunica zâmbea, căci arar râdea.
...și vremea bodiului ce scălmăna găinile cufundate în troscotul ogrăzii... a rândunicilor din grajd... a prunelor albuțe îngemănate, bune de mâncat doar de fetițe...
În câte o zi mergeau agale până din jos, la Moară. În drum se răcoreau o clipă la Cioroi, treceau pe lângă tinerii aflați în sat la zi de sărbătoare, și coborând pe Coasta Mâții rememorau legenda păcătoșilor din stană.
- Și aici, ce e?
- Stană de piatră, venea răspunsul. Aici sunt închiși păcătoșii! Și-s pedepsiți să roadă numai piatră! Înainte de Ispas se vede prin stană de subțire ce-i! În ziua sărbătorii stana se îngroașă și păcătoșii o rod iară și iară, până la anul pe vremea asta!
Și pentru băiețel păcătoșii deveneau creaturi fabuloase, din alte lumi.
Apoi se odihneau în casa cu pridvor din colțul drumului, la Mariția. Pâinea dulce de mălai și apa rece întremau puterile drumeților. O vreme timpul stătea pe loc, iar băiețelul se desprindea de vorbele din jur și locul fermeca.
Drumul trecea pe lângă vale, iar casele își trimiteau spre el câte o punte dintr-un lemn...
...La Moară peștii și băltoacele de scaldă păreau mai mari, copiii mulți...
Venea vremea ca vara să se răcorească și ea. Ultimele ploi albeau pietrele din vale... Valea Caselor, a caselor din lemn, din lut, din paie... locul primilor veniți aici.
Căsuțele din snopi de in de pe Imaș erau culcușul de odihnă în zilele din urmă ale verii. Văzuți de pe Imaș, Prisnelul și Cornul Pleșii păreau doi frați.
Toamna venea cu mâncăruri din cartofi gătiți în colbul de pe Cojbă sau copți în ler și stinși cu usturoi. Bunica aducea cu șurțul coarne, poame, pitoi sau câte un pui de bufniță pierdut.
Iar șurțul amintea de iarnă, de odaia plină cu povești, de războiul de țesut din șură, de cusutul în chilim... Băiețelul colinda, primea coci, nuci și mere, admira pupezele special făcute pentru fete, mânca înghețată făcută în zăpadă, mergea la săniuș. La guturai leacul bunicii era mereu ceaiul de ceapă. Farmacia bunicii era natura însăși.
Din când în când, bunica îi aducea aminte băiețelului cine este și cui aparține.
- Noi când zicem că suntem, cine suntem?
- Lupi suntem , fătul meu, lupi suntem!

Be-he-he
Din Valea Rè!
Doi berbeci din Purcăreț,
I-o mâncat lupii pă tăți...

Alteori își proteja familia într-un fel știut numai de ea.
- Ai plâns?
- Da, am plâns... Am plâns pentru voi!
Băiețelul o iubea și el pe bunica lui... foarte mult. Și bunica era fericită. Pentru că nu putea să-i spună altfel, i-a zis Bica. Și cu numele acesta s-a prezentat ea în fața lui Dumnezeu, pe tărâmul fermecat al Raiului.