Timpul e aliatul, dar și inamicul nostru feroce. Mereu am avut probleme în gestionarea eficientă a timpului, cu toate cărțile citite tocmai pentru a reuși să combat această problemă.

De multe ori ne petrecem ziua într-o continuă alergătură, mereu cu ochii la ceas. Am încercat o singură dată să parcurg o zi, independentă de ceas, adică să nu știu întreaga zi cât e ora, asta în condițiile în care aveam un copil mic la acea vreme, lucru care se știe că presupune anumite rigori în ceea ce privește organizarea timpului.

Abia am rezistat până spre seară, a fost o adevărată provocare, greu, greu de pus în aplicare. Stresant, ce mai! Contrar așteptărilor, nu m-am simțit mai relaxată, probabil exercițiul ar fi trebuit să dureze mai mult. Măsurarea timpului e o convenție, până la urmă. Ceasul ne e cel mai la îndemână. Pe termen mai lung ne ajută calendarul. Orientarea după semnele naturii este o altă variantă, însă mai improbabilă pentru omul modern.

Trăgând un ochi la ce au scris unii, alții despre noțiunea de ”timp”, găsim informații prețioase, care ne ajută să înțelegem mai bine cum funcționează acest mecanism.

Descrierea timpului făcută de Isaac Newton în lucrarea sa “Principia” e că timpul “curge” constant, la fel pentru toți. Adică e independent de evenimentele ce au loc în cadrul său. Aceasta descriere a timpului a fost eliminată însă de Einstein și teoria sa. Teoria Specială a Relativității a aparut in 1905 și afirma că viteza de “curgere” a timpului nu este aceeași în tot Universul – ea depinde de observator, adică e relativă. Concluzia ar fi că unii oameni percep “curgerea” timpului altfel decât alți oameni, adică pe măsură ce imbătrânim, procesăm mai puține informații pe secundă despre mediul înconjurător, de aceea percepem trecerea timpului ca fiind mai rapidă.

Într-o vacanță petrecută la țară, tot în satul Vărai, despre care am tot scris, am descoperit o altă metodă de a merge la pas cu timpul. Metoda se numește ”Mersul la pas cu vaca”. Nu glumesc!

Oamenii de la țară (cei care mai păstrează rânduiala veche) au un ritm al lor. Totul se orientează după treburile casnice, o oarecare rutină la care recurg zi de zi, de zi. Trezitul de dimineață, rânitul la animale, mulsul vacii. Vaca e dusă apoi la păscut. Se respectă cu regularitate un timp al lucrurilor, fără ca omul să trebuiască să se uite la ceas. Omul întors de la câmp știe cam cât trebuie să fie ora, fără să consulte un ceas. Traiul nu e ușor, dar viața pare mai simplă și mai sănătoasă.

Am experimentat și eu această ”curgere” a timpului. Am însoțit de câteva ori proprietarul care mergea seara după vaci la câmp. Vaca are un anumit ritm, iar tu, cel care mergi în urma ei trebuie să păstrezi acel ritm, nu poți merge nici mai repede, nici mai încet, dar nici nu poți încetini sau grăbi animalul, la un drum mai lung. Ori de câte ori vaca se abătea de la drum, că vedea iarbă proaspătă sau vreun cotor de măr pe drum, proprietarul avea grijă s-o îndrume spre ”drumul cel drept”. Dacă te opreai o secundă pentru vreun motiv sau altul, rămâneai în urmă. Dacă grăbeai pasul, trebuia să te oprești să aștepți. Mergând în ritmul vacii, puteai parcurge kilometri întregi, parcă, fără să simți efort. Tiic-taac, timpul curgea într-un tempo regulat, impus de un metronom generos cu trupul și mintea omului.

Mi-am dat seama cât de sănătoasă a fost acea plimbare. Cel care avea grijă de vaci parcurgea drumul acela de trei ori pe zi, dus- întors. Dimineața le ducea la câmp, la prânz mergea să le ducă la vale, să bea apă. Seara, repeta traseul, pentru a le aduce acasă. Asta da, mișcare! După tot acest efort apărea firesc o oboseală în trup, dar o oboseală sănătoasă. După o noapte odihnitoare, omul era pregătit s-o ia de la capăt și să-și orânduiască ziua într-o curgere firească a timpului, într-un ritm impus de treburile casnice, într-un tiic-taac atemporal, pentru că timpul e relativ atunci când mergi cu vaca, nu-i așa?!